Parinti si copii

               De ani de zile, o discutie despre violenta asupra copiilor duce invariabil la segregarea participantilor in tabere care purced la lupta crancena. Fiecare incearca sa-l striveasca pe celalalt, ratiunea si argumentul sunt lasate deoparte. Intra cu totii pe teren traumatic si interactiunile se schimba. Nu mai discuta ca adulti care isi folosesc resursele cautand solutia unei probleme curente reale.

               Un tunel in timp se deschide si undeva acolo, departe, e copilul batut care a fost fiecare dintre ei.  Copilul traumatizat. Copilul umilit, rusinat in fata agresiunii. Palma de la mama, cureaua de la tata, linia peste maini de la profa de franceza, urecheatul bunicului, ochii incarcati de furie, grimasa... sau lucruri mult mai dure. Iubirea se indeparteaza cu repeziciune, ramane neputinta si nevoia de a se ascunde undeva, departe de toata rusinea.

               De-o parte a baricadei, un parinte incearca sa salveze copilul abuzat, cu care se identifica,  de cealalta, un parinte incearca si el sa se salveze, negand trauma si gasind valente educative bataii.

               Un parinte e coplesit de nevoia de a apara copilul. Nevoia de a pedepsi parintele bataus. Violenta trebuie sa inceteze, cu orice pret. Orice violenta e egala cu alta, orice copil e egal cu altul, orice parinte e egal cu altul, intr-o incercare disperata de a se salva pe sine copil. De a sterge cu buretele trauma. Sa dispara. Fiindca are nevoie sa se simta puternic, capabil sa se apere. Are nevoie sa se distanteze cat mai mult de neputinta, de umilinta, de rusine. Sa nu le simta. E prea dureros, e intolerabil.

               Parintele din tabara adversa are si el nevoie sa se distanteze cat de mult poate de trauma lui, sa nu simta. Nici nu se poate uita la copilul care a fost. Sta departe si isi spune cu vocea agresorului din trecut ca a meritat-o si i-a facut bine. A fost batut ca sa devina om. A fost batut cu iubire. Avea nevoie sa fie batut. Orice copil e egal cu altul, orice parinte e egal cu altul, intr-o incercare disperata de a se salva pe sine copil. Copiii au nevoie sa fie batuti, ca sa devina oameni, asa ca noi. Asa se pastreaza iubirea parintilor. Ar fi intolerabila durerea.

               Se uita unul la altul, dar nu se mai vad parinti amandoi. Nu mai sunt doi adulti rationali cautand o solutie la o problema reala, din prezent. Sunt doi oameni absorbiti de trecutul lor traumatic. Nu ajung niciodata la o solutie, doar se lupta unul cu celalalt.  

               Ar avea nevoie sa poata tolera ce a fost. Sa isi trateze traumele, sa-si integreze vulnerabilitatile. Abia atunci ar putea ramane adulti in dialog, ar putea ramane in prezent. Eliberati de chingile trecutului, cu siguranta ar gasi o solutie suficient de buna. S-ar regasi empatici unii cu altii, ar invata sa puna limite sanatoase, fara violenta. Si-ar ierta scaparile si ar creste ca si comunitate, impreuna.

               Nu suntem toti parintii intr-una din taberele astea,  dar observ ca multi, dintre cei care se pronunta pe tema asta, sunt. Pentru ca unii nu pot uita iar altii nu pot sa se uite. Pentru ca adultul nu poate sterge memoria copilului care a fost, poate doar sa-l asculte si sa-l inteleaga. Iar in acest dialog palmele doar imbratisaza.