S-a scris si se scrie mult despre stima de sine. Cercetari peste cercetari, retete de crestere, mantre de repetat in fata oglinzii, beneficii, erori. Unii cred ca e deja un concept perimat si supraevaluat si ar trebui sa ne redirectionam atentia si eforturile spre cresterea starii de bine prin alte parghii. Eu cred ca indiferent de conceptele la moda, fiecare dintre noi incercam toata viata, mai mult sau mai putin constient, sa stabilizam un raspuns favorabil la intrebarea Sunt OK?
Stima de sine e ceea ce simti fata de tine. Se construieste toata viata, insa nucleul ei, destul de rezistent in timp, se naste relational, in copilarie, si tine de “a fi” in regula, asa cum esti, ca persoana printre alte persoane. Cand un copil nu e acceptat asa cum e, cand e nevoie sa fie perfect ca sa fie OK, sau sa faca pe plac, sau sa fie puternic si sa nu ceara nimic, sau sa incerce din greu in permanenta, sentimentul de neadecvare, asa cum e, va predomina si va intretine o stima de sine scazuta. O astfel de persoana ajunsa adulta, se va valoriza doar atat timp cat performeaza conditia. Doar atunci va simti ca merita o viata buna si e in regula.
Sentimentul de neadecvare, de lipsa de valoare personala, e foarte dificil de tolerat. Cu cat e mai mare, cu atat implica mai multa suferinta si, in functie de personalitatea fiecaruia si de contextul timpuriu de dezvoltare, unele persoane se vor detasa de el, creandu-si o stima de sine gonflata. Se vor comporta ca si cum ar fi foarte valoroase, isi vor exagera succesele si nu-si vor accepta niciodata esecurile, atribuindu-le altora. La prima vedere vor afisa o stima de sine inalta, insa sub ea, bine ascuns celorlalti si propriei constiinte, pandeste sentimentul neadecvarii si lipsei de valoare ca fiinta umana. Superioritatea protejeaza intotdeauna de o inferioritate prea dureroasa.
Parte din stima de sine tine si de “a face”, e sentimentul de autoeficacitate, convingerea ca esti capabil sa rezolvi eficient diverse sarcini, increderea in propriile abilitati. Ea se cladeste prin experiente de reusita in abordarea sarcinilor, in special a celor care-ti solicita abilitatile inalte. Adica atunci cand reusesti ceva ce-ti parea dificil. Nu poate inlocui sentimentul de a fi OK, desi multi se straduiesc in directia asta, doar il completeaza.
O persoana cu o buna stima de sine e echilibrata, se simte valoroasa asa cum e, se place, isi cunoaste abilitatile si are incredere in ele, isi cunoaste vulnerabilitatile si le accepta natural, privindu-le cu compasiune. E o persoana care nu se prabuseste in cazul unui esec si nici nu-l atribuie altora, ci e capabila sa si-l asume si sa invete din el. E o persoana care nu depinde prea mult de ceilalti sa-i hraneasca si sa-i valideze stima de sine, fiindca a interiorizat sentimentul propriei valori. Se vad deja avantajele, nu?
Daca te recunosti printre cei care se simt in neregula si ai vrea sa faci ceva pentru tine, autocunoasterea e calea de urmat. Din cauza nucleului despre care spuneam, de obicei e nevoie ca autocunoasterea asta sa fie facilitata intr-o relatie terapeutica, insa orice demers de autocunoastere, intreprins cu compasiune si avand ca scop acceptarea, e bine venit.
